Friday, December 7, 2012

Iliuta-lectia mea de viata!



     Calatorind printre mailuri vechi am gasit un eseu pe care l-am predat in anul I de facultate. Nu mai conteaza tema...am extras din el esentialul!

    Ilie Lingurar este un baietel de 5 ani, de etnie rroma, cu familie dar, care locuieste intr-o casa de tip familial din Baia Mare. Mai exact este unul dintre multii copii care au sau nu parinti , dar care locuiesc in centre de plasament din orasul meu.



    Eram in clasa a X-a cand ni s-a prezentat la scoala un "proiect pe termen lung"... un titlu care te obliga oarecum sa faci ce se cere, mai tarziu am inteles si de ce. Multi au refuzat cand au aflat ca nu se primesc note si ca este de fapt optional. Trebuia sa ne alegem un copil orfan, cu dizabilitati sau pur si simplu abandonat de catre parinti si sa il cautam periodic. Adica sa ii devenim cea mai importanta persoana din viata, sa le castigam increderea, sa invatam alaturi de ei, sa ii ajutam sa se dezvolte sau chiar sa le devenim familie. Am fost atat de incantata de acest "proiect" incat nu m-am putut gandi la nimic altceva pana am ajuns in casa in care eram planificata. Ajunsa acolo am ramas socata sa vad cat de primitori sunt copiii cu mine la doar prima vizita. Multi imi ziceau mami, altii se tineau de mine si ma rugau sa raman la ei iar cei mici se uitau cu ochii inlacrimati, parca cersind un minut de atentie. Dar dintre toti, Ilie, mi s-a lipit de suflet. Se vedea ca nu era roman, din pacate pielea il dadea de gol dar, nu m-a deranjat acest lucru. Intr-adevar era tigan, dar ce vina avea el?  Nu a ales el asta, astfel am ales eu sa ii schimb viata sau macar sa incerc. Nu au trecut nici 10 minute si micutul Ilie m-a intrebat: "Adilina (nu Adelina cum ma cheama) vrei sa fii mami meu ? sunt cuminte sa stii, tanti Georgeta (una dintre cele 4 asistente maternale ale casei respective) zice ca sunt cel mai cuminte de aici..."Puteam sa zic nu? Nu puteam si nici nu vroiam de fapt. Aveam doar 17 ani si un copil in grija... suna dificil, insa nu este deloc atata timp cat esti inzestrat cu bunatatea sufleteasca si cu rabdarea necesara sa ii rezisti unui copil exagerat de curios si entuziasmat... de orice! Nu am cuvinte sa exprim cat de implinita m-a facut sa ma simt ajutorul pe care il dadeam lui Ilie. Il vizitam in fiecare duminica si renuntam la orice, in ziua respectiva ma dedicam lui, ca doar era copilul meu, nu? In scurt timp asistentele maternale au capatat incredere in mine si mi-au ingaduit sa il scot in oras. Si acum imi aduc aminte cat de fericit era ca mergem la inghetata, de abia puteam sa il imbrac din cauza bucuriei si a energiei care il copleseau. Probabil am uitat sa mentionez la inceput dar acest "pui" de tigan este nemaipomenit de destept si foarte frumos, nu simteam nici un fel de rusine cand imi era alaturi ci mai mult decat atat  eram chiar mandra... iar daca eu eram mandra atunci nu am cuvinte sa exprim ce insemnam eu pentru el, pot doar sa spun ca  de fiecare data cand treceam pe langa o persoana se intoarcea si ii spunea: ,,Ea e mami mea!” Timpul nostru petrecut impreuna trecerea foarte repede si despartirile erau dureroase. Timpul petrecut cu Iliuta il consider cel mai bine folosit din toata viata mea. L-am dus oriunde isi dorea el si ii cumparam tot ce ii pofteau ochii si sufletul. Intr-o duminica dupa-masa imi aduc aminte ca l-am dus chiar si la biserica si l-am invatat sa se roage si sa ii multumeasca la Doamne-Doamne ca ....exista! Ce altceva avea saracul copil? Pentru ce altceva putea multumi???
   De fiecare data cand ajungeam acasa dupa o intalnire cu "copilasul meu" stateam si am meditam. Radeam  singura de fericire si ii multumeam celui care mi-a ingaduit sa fac acest lucru: Dumnezeu. O intalnire cu Ilie ma facea mai fericita decat o intalnire cu cel mai frumos baiat din liceu! Eram cea mai fericita. Si ca sa demonstrez ca toate cele spuse mai sus mi-au influentat viata, marturisesc ca din momentul in care am intrat in acel loc in care traiesc 12 copii, ingrijiti de 4 asistente maternale, am inceput sa imi apreciez parintii, sora, mancarea calda pe care mi-o asigura parintii zilnic, hainele  pe care le am, sanatatea si tot ceea ce ma inconjoara si ce imi construieste in ochii lor, al copiilor orfani, VIATA PERFECTA !



  Acest eseu l-am scris prin 2007. A trecut ceva timp de atunci si cu siguranta Ilie e acum un baiat de care inca sunt mandra. Ulterior parintii lui Iliuta sprijiniti de catre HHC Romania l-au luat acasa. Am aflat asta  intr-una dintre duminicile in care am mers sa imi vad copilasul dupa o pauza de cateva luni. Eram deja studenta si veneam din ce in ce mai rar acasa la Baia Mare. Am avut parte de o surpriza placuta , pot sa spun, in momentul in care am aflat ca Ilie e ''acasa''. Nu l-am mai vazut de atunci dar, recunosc ca de multe ori mi-a trecut prin cap sa il vizitez. Nu am facut asta pentru ca am considerat acest lucru ca fiind un gest egoist din partea mea. Iliuta era deja''acasa'' iar prezenta mea cu siguranta ca nu avea decat sa-l bulverseze. Ma gandesc la el mereu si foarte multi factori din jurul meu il pastreaza si acum in gandul si inima mea.


  Pentru mine Decembrie inseamna mult, inseamna frumos, inseamna iubire,inseamna familie,  inseamna cadouri, inseamna zapada,inseamna recunostinta, inseamna fapte!


  Exista foarte multi copii ca si Iliuta pentru care insemnatatea  randurilor de mai sus sunt total necunoscute.Vreau sa profit de numarul mare de prietenii pe care ii am pe Facebook si sa apelez la ajutorul vostru, mai ales a celor din Maramures. Stiu ca ardelenii sunt foarte sufletisti si saritori si poate gasesc printre voi o mana de oameni care sa duca proiectul mai departe. Pot sa spun cu mana pe inima ca pe zi ce trece consider acest ''proiect'' cel mai bun lucru pe care l-am facut in viata mea! 

  Tot ce trebuie sa faceti este  dati un click aici sa luati legatura cu cei de la HHC Romania (Hope and Home for Children Romania) si sa le spuneti ca vreti sa ajutati un suflet...Doua cu al vostru :-) 

  Stiu ca toti sunteti in goana dupa cadouri de Craciun insa, faceti o mica pauza si oferiti-va si voua unul...
  Nimic nu se compara cu un suflet implinit.


1 comment:

  1. cat de mult te-ai schimbat si cat de adevarat e tot ce spui! esti asa de sensibila, ai devenit o femeie sensibila, inteleapta si realizez ca esti f legata de familie! cate amintiri ..tin minte ca atunci cand te luau pe tine in neserios admiratorii Biancai le ziceam ca o sa cresti tu mare si o sa le para rau! ( Simo)

    ReplyDelete